Elisabeta a II-a (engleză Elizabeth Alexandra Mary) (n. 21 aprilie 1926) este regină a șaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth.
În calitate de monarh, Elisabeta a II-a este suverană în următoarele state: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.
Elisabeta s-a născut la Londra, la 21 aprilie 1926,[1] fiind primul născut al Prințului Albert, Duce de York (viitorul rege George al VI-lea) și al Ducesei de York.
Elisabeta a fost numită după mamă, iar numele său conține și numele străbunicii paterne, regina Alexandra și respectiv a bunicii, regina Maria. Familia o alinta spunându-i "Lilibet".[2] A avut o relație strânsă cu bunicul său, George al V-lea, pe care l-a ajutat să se refacă după boala sa din 1929.[3][4]
În momentul nașterii sale, Elisabeta era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, în urma unchiului ei, Prințul de Wales (mai târziu, regele Eduard al VIII-lea), și tatălui ei. Când tatăl ei a devenit rege în 1936, la abdicarea de unchiul ei, regele Eduard al VIII-lea, ea a devenit moștenitoare a tronului și cunoscută ca „Her Royal Highness The Princess Elizabeth”.
Elisabeta avea treisprezece ani, când a început cel de-al doilea război mondial, iar ea și sora ei mai mică, Prințesa Margaret, au fost evacuate la Castelul Windsor în Berkshire. A existat o sugestie ca cele două prințese să fie evacuate în Canada, la Castelul Hatley. La acestă sugestie, regina a replicat: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată.” [5] La vârsta de 13 ani l-a cunoscut pe viitorul său soț, Prințul Filip.[6] S-a îndrăgostit de el și a început să-i scrie, cât timp acesta era în Marina Regală.
În 1945, la vârsta de 18 ani, Prințesa Elisabeta și-a convins tatăl că ar trebui să i se permită să contribuie direct în mod direct la efortul de război. Ea a aderat la „Women's Auxiliary Territorial Service”, fiind cunoscută ca nr. 230873, și a fost instruită ca mecanic de locomotivă.[7][8]
Elisabeta s-a căsătorit cu Filip la 20 noiembrie 1947. Ei sunt verișori de gradul doi, prin regele Christian al IX-lea al Danemarcei și verișori de gradul trei, prin regina Victoria. Înainte de căsătorie, Filip a renunțat la titlul de Prinț al Greciei și Danemarcei și a adoptat titlul de Locotenent Filip Mountbatten, după numele familiei mamei sale. Chiar înainte de nuntă a fost numit Duce de Edinburgh și a primit titlul de Alteța Sa Regală (ASR Ducele de Edinburgh).
După căsătorie, cuplul și-a ales ca reședință Casa Clarence din Londra. Prințesa Elisabeta a efectuat vizite formale împreună cu ducele de Edinburgh în Franța și Grecia. Elisabeta a născut primul copil al cuplului, Prințul Charles, la 14 noiembrie 1948. În vara anului 1951, după ce se naște al doilea lor copil – Anne, cei doi pornesc într-un turneu oficial în Canada și Statele Unite.
Intenția de a vizita Australia și Noua Zeelandă este anulată de starea gravă a tatălui său. Regele George VI se stinge din viață în anul 1952, iar Elisabeta devine regină.
Încoronarea reginei Elisabeta a II-a, iunie 1953.
Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953 iar ceremonia solemnă a fost condusă de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbury. La ceremonie au fost prezenți reprezentanții nobilimii britanice, alături de publicul larg, reprezentații străini și cei ai Commonwealth-ului. Toți cei prezenți au asistat la întreaga procesiune în ciuda ploii torențiale. Ceremonia a fost transmisă la radio în întreaga lume și, pentru prima oară, la cererea reginei, la un astfel de eveniment este prezentă și televiziunea.
Noua regină și Ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.[9] Odată cu ascensiunea Elisabetei se părea că noua casă regală va purta numele soțului ei. Lordul Mountbatten a crezut că numele ar putea fi Casa de Mountbatten dacă Elisabeta ar fi luat numele lui Filip; totuși, regina Mary și primul ministru Winston Churchill au favorizat numele Casa de Windsor și așa a rămas. Ducele s-a plâns: "Eu sunt singurul om din țară care nu are voie să dea numele propriilor săi copii." [10] În 1960, după moartea reginei Mary și a demisiei lui Churchill, numele de familie Mountbatten-Windsor a fost adoptat pentru urmașii lui Filip și ai Elisabetei pe linie masculină, care nu poartă titluri regale.[11]
În 1957, Elisabeta a făcut o vizită de stat în Statele Unite unde s-a adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite. În același tur, ea a deschis a 23-a sesiune a parlamentului canadian devenind primul monarh care deschide o sesiune parlamentară canadiană. Doi ani mai târziu, a revizitat Statele Unite ca reprezentant al Canadei. În 1961, ea a făcut un tur care a inclus Cipru, India, Pakistan, Nepal și Iran.[12]
Sarcinile Elisabetei cu Prințul Andrew și Edward din 1959 și 1963 au fost singurele momente care au împiedicat-o să deschidă parlamentul britanic în timpul domniei ei.[13]
Prințul Filip și Elisabeta a II-a, octombrie 1992.
În anii 1960 și 1970 au avut loc accelerări ale decolonializării Africii și Caraibe. Peste 20 de țări și-au câștigat independența față de Mare Britanie.
În 1977, a avut loc Jubileul de Argint de la ascensiunea sa pe tron. Petreceri și evenimente au avut loc în întreg Commonwealth. Celebrările au reafirmat popularitatea reginei. În 1978 Elisabeta a II-a s-a întâlnit cu dictatorul comunist al României Nicolae Ceaușescu care a efectuat o vizită de stat în Marea Britanie.[14]
În 1981, cu numai șase săptămâni înaintea nunții Prințului Charles cu Lady Diana Spencer, șase focuri au fost trase spre regină. Mai târziu s-a descoperit că au fost gloanțe oarbe. Adolescentul de 17 ani, Marcus Sarjeant, a fost condamnat la cinci ani de închisoare și eliberat după trei ani.[15]
În 1991, în urma victoriei în Războiul din Golf, ea a devenit primul monarh britanic care s-a adresat Congresului Statelor Unite.[16] Anul următor, ea a încercat să salveze căsătoria fiului ei mai mare, Charles, consiliindu-i pe el și pe soția lui, Diana, Prințesă de Wales.[17] Într-un discurs ținut pe 24 noiembrie 1992 care a marcat 40 de ani de la ascensiunea sa pe tron, regina a denumit anul 1992 "annus horribilis" pentru ea.[18] În martie, al doilea fiu al ei, Prințul Andrew, Duce de York și soția sa Sarah, Ducesă de York s-au separat. În aprilie, fiica ei Anne, Prințesă Regală a divorțat de soțul ei, căpitanul Mark Phillips.[19] În timpul unei vizite de stat în Germania în octombrie, demonstranți furioși din Dresda au aruncat cu ouă în ea[20], iar în noiembrie, Castelul Windsor a suferit un grav incendiu.
Elisabeta a II-a și George W. Bush în timpul unui dineu de stat la Casa Albă, 7 mai 2007.
În 2002 regina a sărbătorit Jubileul de Aur al domniei ei marcând astfel cei 50 de ani de domnie. Un milion de oameni au participat în fiecare zi în cele trei zile principale de sărbătoare din Londra[21] iar entuziasmul manifestat de public pentru Elisabeta a fost mai mare decât au prezi mulți jurnaliști.[22]
Deși Elisabeta s-a bucurat de o sănătate bună pe tot parcursul vieții ei, în 2003 a avut o intervenție chirurgicală la ambii genunchi, iar în iunie 2005, a anulat mai multe angajamente după contractarea unei răceli puternice.
În mai 2007, The Daily Telegraph a scris din surse anonime că regina este "exasperată și frustrată" de politicile premierului britanic Tony Blair și că și-a arătat îngrijorarea că forțele armate britanice au fost suprasolicitate în Irak și Afganistan.[23] Totuși a admirat eforturile lui Blair de a realiza pacea în Irlanda de Nord. [24]
Regina și Ducele de Edinburgh au celebrat cea de-a 60-a aniversare de la nuntă în 2007; căsnicia lor este cea mai lungă căsnicie a unui monarh britanic. Domnia reginei este mai lungă decât a patru precursori imediați ai ei combinați: (Eduard al VII-lea, George al V-lea, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea). Este al doilea monarh britanic ca durată a domniei (după regina Victoria cu 63 de ani), al doilea monarh actual ca durată a domniei (după regele Bhumibol Adulyadej al Thailandei) și cel mai în longeviv monarh britanic. Nu are intenția să abdice,[25] deși proporția îndatoririlor publice ale Prințului Charles ar putea crește iar cea a Elisabetei să se reducă.[26]
Elisabeta intenționează să celebreze Jubileul de Diamant în 2012, care va marca 60 de ani ca regină. Elisabeta ar putea deveni șeful de stat britanic cel mai longeviv (surclasându-l pe Richard Cromwell) la 29 ianuarie 2012 la vârsta de 85 de ani și monarhul britanic cu cea mai lungă domnie (surclasând-o pe regina Victoria care și-a sărbătorit Jubileul de Diamant în 1897) la 10 septembrie 2015 la vârsta de 89 de ani.
Regina Elisabeta și Prințul Filip, Duce de Edinburgh, Toronto, Ontario, Canada, 2010.
Ca monarh constituțional, regina nu își exprimă propriile opinii politice în public. Ea are un profund sentiment al datoriei religioase și civice și ia în serios jurământul de la încoronare.[27][28] Deține rolul oficial de guvernator suprem al Bisericii Angliei.
O notă personală despre credința reginei transpare în mesajele anuale de Crăciun difuzate în Commonwealth, cum ar fi cel din anul 2000 când a vorbit despre semnificația teologică a mileniului cu ocazia aniversării a 2000 de ani de la nașterea lui Isus Hristos.
Elisabeta este patroana a peste 600 de organizații de caritate și alte organizații.[29] Principalele interese ale reginei de petrecere a timpului liber includ echitația și câini.[30] Hainele ei constau în cea mai mare parte din paltoane și pălării decorative, care îi permit să fie văzută cu ușurință într-o mulțime.[31]
Acuzația Lordului Altrincham în 1957 că discursurile sale sună ca cele ale unei "școlărițe pedante", a fost o critică extrem de rară.[32] La sfârșitul anilor 1960, în încercarea de a se prezenta o imagine mai modernă a monarhiei s-a făcut un documentar de televiziune al familiei regale și ds-a televizat investitura Prințului Charles ca Prinț de Wales.[33] În anii 1980 critica la adresa familiei regale a crescut; popularitatea Elisabetei a atins cel mai scăzut nivel în anii 1990.
Sub presiunea opiniei publice, ea a început să plătească impozitul pe venit pentru prima dată și Palatul Buckingham a fost deschis pentru public.[34] Nemulțumirea față de monarhie a atins apogeul la moartea Prințesei Diana, deși popularitatea reginei a revenit după difuzarea discursului ei la cinci zile după moartea Dianei.[35]
În noiembrie 1999, un referendum în Australia cu privire la viitorul monarhiei a favorizat menținerea acesteia.[36] Sondajele din Marea Britanie din 2006 și 2007 au relevat un sprijin puternic pentru Elisabeta, [37][38][39] și referendumurile din Tuvalu în 2008 și Sfântul Vicențiu și Grenadine din 2009 au respins propunerile de a se aboli monarhia.[40]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu