Printul Charles si Printesa Diana.

Diana, Prințesă de Wales (Diana Frances[1], născută Spencer) (1 iulie 1961–31 august 1997) a fost prima soție a lui Charles, Prinț de Wales, moștenitorul tronului Regatului Unit. Fiii lor, William, Prinț de Wales și Prințul Henry (Harry), sunt al doilea și al treilea în linia de succesiune la tronul britanic și a celor cincisprezece state supuse Angliei. De la căsătoria din 1981 până la divorțul din 1996 a fost numită Her Royal Highness The Princess of Wales (Alteța Sa Regală Prințesa de Wales), iar după divorț, Diana, Princess of Wales (Diana, Prințesă de Wales).
Figură publică de la anunțul logodnei sale cu Prințul Charles, Diana a rămas centrul atenției aproape constante a privirii cercetătoare a massmediei din Marea Britanie și din întreaga lume atât în timpul căsniciei sale, cât și după divoț. Moartea ei subită într-un accident de mașină a fost urmată de o dovadă spontană și prelungită de jale publică. Replicile contemporanilor privind viața și moștenirea lăsată de Diana au fost diverse, însă ceea ce a rămas este o fascinație crescândă a oamenilor pentru prințesă. Mult așteptata anchetă a medicului legist a ajuns la concluzia, în aprilie 2008, că Diana a fost ucisă în mod ilegal de șofer și de fotografii insistenți, care umblau după imagini insolite cu personaje celebre și care o urmăreau.


Diana a fost cea mai mică dintre fiicele lui John Spencer, Vicontele Althorp, mai târziu al VIII-lea Conte Spencer și a primei lui soții, Frances, Vicontesa Althorp (fostă Onorabilă Frances Burke Roche și apoi Frances Shand Kydd). La 1 iulie 1961, la 6.45 seara, Diana Frances Spencer s-a născut la Park House, casa pe care părinții săi au închiriat-o pe moșia de la Sandringham, Anglia, a reginei Elisabeta a II-a și a fost a botezată în 30 august 1961 la Biserica Sfânta Maria Magdalena, nașul ei fiind John Floyd. Ea a fost cel de-al patrulea copil al cuplului, având încă patru frați: Lady Sarah Spencer (născută în 1955), Lady Jane Spencer (născută în 1957), John Spencer (mort în 12 ianuarie 1960) și Charles Spencer (născut în 1964). Ca urmare a divorțului părinților ei, în 1969 (din cauza legăturii amoroase a Lady-ei Althorp cu moștenitorul unei averi din vânzarea tapetului, pe nume Peter Shand Kydd), mama Dianei a luat-o pe ea și pe fratele ei mai mic să locuiască la ea, într-un apartament din Knightsbridge, în Londra, unde Diana a mers la școală. De acel Crăciun, copiii au mers la tatăl lor de sărbători și el nu le-a mai dat voie să se întoarcă la Londra, la mama lor. Lady Althorp a cerut la Tribunal custodia copiilor, însă mărturia mamei Lady-ei Althorp contra fiicei sale din timpul procesului a contribuit la decizia curții de a acorda custodia Dianei și a fratelui ei tatălui lor.
În copilărie, i-a avut drept parteneri de joacă pe prințul Andrew și Prințul Edward, fiii mai mici ai reginei. După ce tatăl ei a dobândit titlul de Conte Spencer în 1975, Diana a devenit cunoscută drept Lady Diana Spencer. După ce și-a terminat studiile, Lady Diana a devenit educatoare la o grădiniță dintr-o suburbie a Londrei.
În 1976 Lord-ul Spencer s-a căsătorit cu Raine, Contesă de Dartmouth, singura fiică a romancierei Barbara Cartland, după ce a fost denumit "celălalt bărbat" în divorțul soților Dartmouth. În aceea perioadă, Diana a călătorit prin țară, locuind uneori cu unul, alteori cu celălalt dintre părinții ei — cu tatăl ei la reședința din Northamptonshire și cu mama ei, care s-a mutat pe Insula Seil, pe coasta de vest a Scoției. Diana, la fel ca frații ei, nu se înțelegea deloc cu mama ei vitregă.


Diana s-a născut în familia Spencer. În partea mamei, Diana avea strămoși de origine englezi, irlandezi, scoțieni, americani și armeni. Una dintre străbunicile ei, în partea mamei, era moștenitoarea Frances Work din New York. Ea era și descendenta Ducilor de Devonshire. În partea tatălui său, era descendentă a Regelui Charles al II-lea al Angliei prin patru fii ilegitimi:
Henry Fitzroy, I -ul Duce de Grafton, fiul d-nei Barbara Villiers, I -a Ducesă de Cleveland
Charles Lennox, I -ul Duce de Richmond și Lennox, fiul d-nei Louise de Kérouaille
Charles Beauclerk, I -ul Duce de St Albans|Charles Beauclerk, fiul lui Nell Gwyn
James Scott, I -ul Duce de Monmouth|James Crofts- Scott, I -ul Duce de Monmouth, conducător al unei cunoscute mișcări de protest, fiul lui Lucy Walter
Ea a fost și descendanta Regelui James al II -lea al Angliei printr-o fiică ilegitimă, Henrietta FitzJames. Descendența este după cum urmează:
James al II -lea al Angliei = Arabella Churchill (amantă regală)
Henrietta FitzJames (fiica lui James al II -lea) = Henry Waldegrave, I -ul Baron Waldegrave
James Waldegrave, I -ul Conte Waldegrave = Mary Webb
James Waldegrave, al II -lea Conte Waldegrave = Maria Walpole
Lady Anna Horatia Waldegrave = Lord Hugh Seymour
Colonel Sir Horace Beauchamp Seymour = Elizabeth Malet Palk
Adelaide Horatia Elizabeth Seymour = Vice-Admiral Sir Frederick Spencer, al IV -lea Conte Spencer
Charles Robert Spencer, al VI -lea Conte Spencer = Hon. Margaret Baring
Albert Edward John Spencer, al VII -lea Conte Spencer = Lady Cynthia Elinor Beatrix Hamilton
John Spencer, al VIII -lea Conte Spencer = Onorabila Frances Ruth Burke Roche
Alți strămoși notabili au fost: Robert I al Scoției|Robert Bruce; Henry al IV -lea al Angliei; Humphrey, Duce de Gloucester; Mary Boleyn; Lady Catherine Grey; Maria de Salinas; John Egerton, al II -lea Conte de Bridgewater; și James Stanley, al VII -lea Conte de Derby.[2]
Cei din familia Spencer au fost apropiați familiei regale britanice de secole, fiind favorizați mai ales din anii 1600. Bunica Dianei din partea mamei, Ruth Burke Roche, Baroană Fermoy|Ruth, Lady Fermoy, a fost o prietenă pe viață și doamnă de companie pentru Elisabeta Bowes-Lyon|Regina Elisabeta, Regina Mamă. Tatăl ei a fost ofițer al palatului în timpul Regelui George al VI -lea și a Reginei Elisabeta a II -a.
În august 2007, Societatea Istorică Genealogică din Noua Anglie a publicat cartea lui Richard K. Evans "Strămoșii Dianei, Prințesă de Wales, timp de doisprezece generații".


Diana a fost educată mai întâi la Silfield School, Kings Lynn, Norfolk, apoi la Riddlesworth Hall în Norfolk și la Școala de fete West Heath (mai târziu reorganizată ca New School la West Heath, o școală specială pentru băieți și fete) în Sevenoaks, Kent, unde ea a fost considerată a fi o studentă slabă, pentru că încercase și picase examenele de nivel 0 de două ori. Sociabilitatea ei remarcabilă a fost răsplătită cu un premiu la West Heath. În 1977, la 16 ani, ea a plecat de la West Heath și a urmat pentru scurt timp cursurile Institutului Alpin Videmanette, o școală particulară din Rougemont, Elveția. În acea perioadă l-a cunoscut pe viitorul ei soț, care ieșea cu sora ei, Lady Sarah. Diana se remarca la înot și scufundări și își dorea să fie balerină. Ea a făcut balet o perioadă de timp, însă având 1,80 m înălțime, era prea înaltă pentru a deveni balerină profesionistă.
Diana s-a mutat în Londra înainte de a împlini șaptesprezece ani și a locuit în apartamentul mamei sale, căci mama ei locuia în mare parte a timpului în Scoția. Tatăl ei, Contele Spencer, i-a cumpărat, drept cadou la împlinirea vârstei de 18 ani, un apartament în valoare de 50.000 de lire sterline, la Coleherne Court, în cartierul Earls Court din regiunea Royal Borough în Kensington și Chelsea și ea a locuit acolo până în 1981, împreună cu trei colege de apartament.
Stabilindu-se în Londra, ea a urmat un curs de gătit pentru avansați și a muncit mai întâi ca instructor de dans pentru cei mici, până când un accident de schi a obligat-o să lipsească trei luni de la locul de muncă și i-a lăsat o rană permanentă. Apoi ea s-a angajat ca educatoare, s-a ocupat de curățenie pentru sora ei Sarah și câțiva dintre prietenii ei și a muncit ca amfitrioană la petreceri.


Viața amoroasă a Prințului Charles a fost mereu subiect de speculație în presă și el a avut legături cu multe femei fermecătoare și aristocratice, inclusiv cu sora mai mare a Dianei, Lady Sarah Spencer. Charles a ieșit și cu Davina Sheffield, moștenitoarea scoțiană Anna Wallace, onorabila Amanda Knatchbull (nepoata Contelui Mountbatten), Susan George (actriță), Lady Jane Wellesley, moștenitoarea foarte bogată Sabrina Guinness și Camilla Shand, printre altele. Având peste treizeci de ani, se făceau presiuni asupra lui să se căsătorească. În mod legal, singura cerință era că nu avea voie să se căsătorească cu o romano-catolică, altfel și-ar pierde locul din ordinea la succesiune; o membră a bisericii anglicane era de preferat. Pentru a avea aprobarea familiei sale și a sfătuitorilor săi, orice posibilă mireasă trebuia să provină din mediul regal sau aristocratic, să fie virgină și să fie protestantă


Prințul Charles o cunoștea pe Diana de câțiva ani, dar s-a interesat în mod serios de ea ca posibilă mireasă în vara anului 1980, când au fost invitați amândoi într-un sfârșit de săptămână la țară, unde ea l-a privit cum juca polo. Relația s-a dezvoltat când el a invitat-o să navigheze, într-un sfârșit de săptămână la Cowes, pe iahtul Britannia. După aceea a invitat-o la Castelul Balmoral, reședința scoțiană a familiei Windsor, pentru a-i cunoaște familia. Diana a fost primită bine la Balmoral de regina Elisabeta a II-a, de Filip, Duce de Edinburgh și de Regina Mamă. Apoi cuplul a ieșit de mai multe ori în Londra. Prințul a cerut-o în căsătorie în 6 februarie 1981 și Diana a acceptat, însă logodna lor a fost ținută secret câteva săptămâni.


În 5 noiembrie 1981, prima sarcină a Dianei a fost anunțată oficial și ea a discutat deschis în fața presei problema stării sale. În aripa privată numită Lindo a Spitalului St. Mary, din Paddington, în 21 iunie 1982, Diana a dat naștere primului ei fiu și moștenitor, William. Au fost câteva discuții controversate în presă când ea a hotărât să îl ia pe William, care era bebeluș, în prima ei vizită peste ocean în Australia și Noua Zeelandă. Al doilea fiu, Prințul Henry de Wales, s-a născut după doi ani, în 15 septembrie 1984. Diana a fost o mamă devotată și le-a dăruit cu generozitate fiilor săi dragoste, îmbrățișări și afecțiune. Ei erau pe primul loc în viața ei. Ea a fost cea care alegea școala, hainele lor și planifica excursiile. Ea își aranja îndatoririle publice în jurul orarului lor.


La scurt timp însă, relația cuplului de vis s-a răcit, o experiență cu atât mai dureroasă cu cât s-a produs sub ochii omniprezenți ai tabloidelor. Paparazzi au transformat-o pe Diana într-una dintre cele mai fotografiate femei din lume. În particular, ea a suferit de bulimie și depresie. În 1992, Diana și Charles s-au despărțit în mod oficial.


Prinţesa Diana în biroul oval de la Casa Albă, 1985
La începutul anilor '90, căsătoria Dianei cu Charles s-a destrămat, eveniment care a fost la început suprimat, apoi a devenit știre de senzație în mass media internațională. Se pare ca atât Prințul cât și Prințesa de Wales au vorbit presei prin intermediul prietenilor, fiecare din ei învinovățiindu-l pe celălalt de eșecul căsniciei lor. Charles și-a reluat vechea lui relație pre-maritală cu Camilla, Ducesă de Cornwall. Când a fost întrebat ce rol a avut Camilla în eșecul căsniciei sale, Diana a spus, într-un interviu la BBC, în cadrul unui program tv numit Panorama: "Ei bine, erau trei persoane în căsnicia noastră, deci era puțin înghesuială."[3] În timpul interviului la televiziune, la Panorama, din 20 noiembrie 1995, Diana a confirmat că a avut o relație cu instructorul ei de călărie, James Hewitt.[4] Charles recunoscuse că a avut o relație extraconjugală cu un an mai devreme, într-un interviu la televiziune cu Jonathan Dimbleby.[5] Prințul și Prințesa de Wales s-au despărțit în 9 decembrie 1992.[6] Pe când o învinuia pe Camilla Parker-Bowles pentru problemele din căsnicia sa, în octombrie 1993, Diana îi scria unei prietene că bănuia că soțul ei era acum îndrăgostit de Tiggy Legge-Bourke și vroia să se căsătorească cu ea.[7] În 3 decembrie 1993, Diana și-a anunțat retragerea din viața publică.[8]


În decembrie 1995, Regina a fost de acord cu "un divorț rapid" al cuplului Charles și Diana.[9] Acest lucru s-a întâmplat la scurt timp după acuzația, susținută de Diana, că Tiggy Legge-Bourke avortase copilul lui Charles, dându-i motiv lui Tiggy să îl îndemne pe Peter Carter-Ruck să ceară scuze în public.[9] Cu două zile înainte ca știrea aceasta să apară, secretarul Dianei, Patrick Jephson, și-a dat demisia, afirmând după aceea că Diana a "triumfat acuzând-o pe Legge-Bourke că a avortat".[10] În 20 decembrie 1995, Buckingham Palace a anunțat public că Regina le-a trimis scrisori lui Charles și Diana sfătuindu-i să divorțeze. Decizia Reginei a fost susținută de Primul Ministru și de seniorii din Consiliul de Coroană și, după cum a anunțat BBC, a fost luată după două săptămâni de consfătuiri.[11] Prințul Charles a fost imediat de acord cu această propunere. În februarie 1996, Diana a anunțat că și ea este de acord.
Divorțul a fost finalizat în 28 august 1996.[8]
Diana a primit suma de circa 17 milioane £ prin hotărâre judecătorească, împreună cu un ordin legal care îi interzicea să dea mai multe amănunte presei.[12]
Cu câteva zile înainte de hotărârea definitivă de divorț, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a scris scrisori de brevetare a unor reguli generale pentru a stabili titlurile celor care s-au căsătorit cu un membru al Familiei Regale, după divorț. Potrivit acestor reguli, deoarece nu mai era căsătorită cu Prințul Charles de Wales și asfel a încetat să mai fie un membru al Familiei Regale prin căsătorie, Diana și-a pierdut titlul de Alteța Sa Regală și a fost numită numai Diana, Prințesă de Wales. La Palatul Buckingham s-a ținut o conferință de presă în ziua în care a fost luată hotărârea definitivă de divorț, anunțând schimbarea de titlu a Dianei.
De la Palatul Buckingham s-a anunțat că Diana era totuși în mod oficial membră a Familiei Regale, fiind mama celui de al doilea și celui de al treilea pretendent, în ordinea succesiunii, la tron. Acest lucru a fost confirmat de reprezentanta Reginei, Baroana Butler-Sloss, care după o pre-audiere, în 8 ianuarie 2007, a susținut că: "Sunt mulțumită că după moarte, Diana, Prințesă de Wales a continuat să fie considerată membră a Familiei Regale."[13] Se pare că acest lucru a fost confirmat în recenzia juridică a Înaltei Curți asupra chestiunii Al Fayed & Ors contra Butler-Sloss.[14] În cazul acela, trei judecători ai Înaltei Curți au acceptat dovezile că "tocmai numele de ‘Reprezentnt al Familiei Regale’ presupunea parțialitate în contextul anchetei asupra morții a doi oameni, dintre care unul era membru al Familiei Regale, iar celălalt nu era."[14]


După divoț, Diana a păstrat apartmentul din Palatul Kensington, complet redecorat și aceea a fost casa ei până când a murit.
Ea a ieșit cu un cardiolog foarte respectat din Pakistan, pe nume Hasnat Khan, care a fost numit "dragostea vieții ei", [15] timp de aproape doi ani, înainte de încheierea relației, de către Khan, datorită unor deosebiri culturale. [16][17] Curând după aceea, a început o relație cu Dodi Al-Fayed. Aceste amănunte au fost confirmate de martorii anchetei din Noiembrie/Decembrie 2007.
După divorț, Diana a muncit în special pentru Crucea Roșie și a dus o campanie asiduă pentru a curăța lumea de mine terestre. Munca ei a avut un caracter umanitar mai degrabă decât politic. Ea și-a urmat interesele în filantropie, muzică, modă și călătorii— deși avea totuși nevoie de acordul regal pentru a-și lua copiii cu ea în vacanță sau pentru a reprezenta Marea Britanie în afara granițelor. Fără a avea o casă de vacanță sau unde să își petreacă sfârșitul de săptămână, Diana și-a petrecut majoritatea timpului în Londra, adeseori fără fiii săi, care erau fie cu Prințul Charles, fie la internat.


Prinţul William de Wales, cel mai mare fiu al Prințului Charles și al Dianei


Prinţul Henry de Wales, cel mai tânăr fiu al Prințului Charles și al Dianei


Începând cu mijlocul și pânâ la sfârșitul anilor ‘80, Prințesa de Wales a devenit foarte cunoscută pentru susținerea pe care o acorda mai multor proiecte caritabile. Acest lucru reieșea în mod natural din rolul ei de Prințesă de Wales — toți se așteptau ca ea să viziteze spitale și să aline suferința celor bolnavi și prin aceasta, își asuma patronajul mai multor of organizații caritabile — și se interesa de anumite boli și de chestiuni în legătură cu sănătatea. Diana era o susținătoare a Campaniei Internaționale pentru Interzicerea Minelor Terestre, campanie care a câștigat premiul Nobel pentru Pace în 1997. [18]
[modificare]Vigilența în ceea ce privește SIDA
În aprilie 1987, Prințesa de Wales a fost una dintre primele celebrități marcante care a fost fotografiată atingând o persoană infectată cu HIV în sediul organizației 'lanțul speranței'. Contribuția ei la schimbarea opiniei publice în privința bolnavilor de SIDA a fost rezumată în decembrie 2001 de Bill Clinton la 'Conferința despre SIDA, în amintirea Dianei, Prințesă de Wales':
„ "În 1987, când atât de mulți încă mai credeau că SIDA se poate transmite prin atingere, Prințesa Diana a șezut pe patul unui bolnav de SIDA și l-a ținut de mână. Ea a arătat lumii întregi că bolnavii de SIDA nu merită izolare, ci compasiune și bunătate. Lucrul acesta a ajutat la schimbarea opiniei întregii lumi și le-a adus speranțe bolnavilor de SIDA." ”
—Bill Clinton


În ianuarie 1997, fotografii cu Prințesa făcând turul unui teren minat din Angola purtând o cască de protecție și o haină de protecție au fost răspândite în lumea întreagă. În timpul acelei campanii, câțiva au acuzat-o pe Prințesă de amestec în politică și au declarat că ea se 'manifesta prea liber'[19] În august 1997, cu câteva zile înainte de moarte, ea a vizitat Bosnia alături de organizația Supraviețuitorii Minelor Terestre. Interesul ei pentru minele terestre era centrat pe rănile provocate de ele, adeseori având ca victime copiii, la mult timp după ce s-a încheiat conflictul în care au fost minele terestre folosite.
Se crede că ea a influențat semnarea, deși numai după moarte, a Tratatului de la Ottawa, care a creat o interzicere internațională asupra folosirii minelor anti-persoană.[20] În introducerea sa, la Cea de-a Doua Lectură a Legii Contra Minelor de Teren din 1998 în Camera Britanică a Comunelor, Secretarul însărcinat cu Afacerile Externe, Robin Cook, a adus un tribut muncii depuse de Diana în ceea ce privește minele de teren:
„ Toți distinșii deputați vor lua în considerare, din corespondența lor, imensa contribuție adusă de Diana, Prințesă de Wales, la înștiințarea multor membrii în privința daunelor și victimelor pe care minele de teren le fac. Cel mai bun mod al nostru de exprimare a aprecierii muncii sale și a muncii organizațiilor non-guvernamentale, care au dus campanii contra minelor de teren, este să aprobăm Legea și să pavăm drumul spre o interzicere mondială a minelor terestre.[21] ”
—Robin Cook
Națiunile Unite au făcut apel la națiunile care produceau și aveau depozite numeroase de mine terestre (China, India, Corea de Nord, Pakistan, Rusia și Statele Unite ale Americii) să semneze Tratatul de la Ottawa, care interzice producerea și folosirea minelor, ceea ce a urmărit Diana în campaniile sale. Carol Bellamy, Director Executiv al Fondului pentru ajutorarea Copiilor din cadrul Națiunilor Unite (UNICEF), a precizat că minele de teren au rămas "o atracție mortală pentru copii, a căror curiozitate înnăscută și dorință de joacă le pun viețile în pericol".[22]


La 30 august, Diana și Dodi au zburat din Sardinia spre Paris. Diana intenționa să se întoarcă la Palatul Kensington în dimineața următoare, după ce va petrece o noapte la vila lui Dodi din Paris. În acea seară, Diana și Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatălui lui Dodi începând cu anul 1979. Fotografii de senzație au apărut și ei. Spre finalul cinei, Dodi i-a spus șoferului să ducă mașina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi. Henri Paul, gardă personală la hotelul Ritz urma să fie noul șofer. Acesta a fost de acord cu această însărcinare, deși băuse și luase și anti-depresive, care nu trebuie amestecate cu alcool.


Intrarea în tunelul Pont d'Alma, locul accidentului fatal
În 31 august 1997, Diana a murit într-un accident de mașină în tunelul stradal numit Pont de l'Alma din Paris, împreună cu Dodi Al-Fayed și cu șeful securității de la Hotelul Ritz din Paris, Henri Paul, care avusese misiunea de a conduce mașina Mercedes-Benz închiriată, prin Paris, pentru a se feri de paparazzi.[23] Mașina lor Mercedes-Benz W140|Mercedes-Benz S280 neagră din 1994 s-a ciocnit de al treisprezecelea stâlp al tunelului. Tunelul cu două benzi era construit fără bariere metalice în fața stâlpilor. Niciunul dintre cei patru ocupanți nu avea centura de siguranță.[N 1] [N 2]
În timp ce se deplasau prin oraș, erau urmăriți îndeaproape de paparazzi pe motociclete. La Place de la Concorde, Henri Paul a apăsat pedala de accelerație pentru a scăpa de presă. Când au ajuns la un tunel ce trecea pe sub Pont de l'Alma, șoferul conducea la o viteza estimată la 200 km/h, într-o zonă cu viteza restricționată la 50 km/h. Paul a pierdut controlul mașinii în momentul în care au intrat în tunel, iar Mercedesul a ricoșat într-un zid și s-a zdrobit literalmente de pilonii care susțineau partea superioară a tunelului.


Lady Di la deschiderea unui centru comunitar, Bristol, mai 1987
Diana, încă în viață, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Hôpital de la Salpêtrière, unde a avut un stop cardiac la câteva minute după ce a fost adusă. Chirurgii nu au reușit să o resusciteze, iar la ora 3 dimineața i-a fost stabilit decesul. Diana era în vârstă de 36 de ani.
Jurnaliștii, care urmăriseră mașina, au sosit la pasajul subteran Alma în etape diferite. Serge Arnal, Christian Martinez și Stéphane Darmon au ajuns primii, urmați rapid de Serge Benhamou. Înregistrările oferite de operatorii telefonie mobilă Itinéris și SFR Serge Arnal susțineau că el a încercat să sune serviciul de urgență. Filmul luat din aparatele de fotografiat ale lui Christian Martinez și Serge Arnal au dovedit că ei făceau fotografii mașinii și / sau pasagerilor aproape imediat după sosirea lor acolo – nu era nicio ambulanță prin apropiere în fotografiile lor.
Analizele sângelui au dovedit că Henri Paul era în stare de ebrietate mult peste limita admisă în timp ce conducea. El a condus cu viteză mare pentru a scăpa de jurnaliștii care îi urmăreau. Testele făcute au dovedit că el consumase o cantitate de alcool de trei ori peste limita admisă în Franța. Garda personală a lui Fayed, Trevor Rees-Jones, care era pe locul din dreapta în față, a fost cel mai aproape de punctul de impact și totuși a fost singurul supraviețuitor al accidentului. Henri Paul și Dodi Fayed au murit pe loc, iar Diana — fără centură pe locul din spate - a alunecat înainte în timpul impactului și, fiind aruncată cu putere în interiorul mașinii, en violently thrown around the interior, "a ajuns" sub scaunul din fața ei, având răni grave în zona inimii și hemoragie internă.[26] Ea a fost în cele din urmă, după destul de mult timp, transportată cu ambulanța la Spitalul Pitié-Salpêtrière, făcând de două ori stop cardiac pe drum.[26] În ciuda multor încercări de resuscitare, incluzând masaj cardiac intern, ea a decedat la ora 4 a.m. ora locală.[27] Înmormântarea ei, în 6 septembrie 1997 a fost difuzată la tv și urmărită de aproximativ 2.5 miliarde în lumea întreagă.[28]
O anchetă juridică franceză, timp de optsprezece luni, a dus la concluzia, în 1999, că accidentul în care a murit Diana a fost cauzat de Paul, care a pierdut controlul asupra mașinii și a condus cu viteză mare fiind în stare de ebrietate.[29]
Începând cu februarie 1999, tatăl lui Dodi, Mohamed Al-Fayed (proprietarul Hotelului Ritz din Paris, pentru care muncea Paul) a pretins că accidentul a fost rezultatul unei conspirații,[30] și de atunci a susținut că accidentul a fost organizat de Serviciile Secrete urmând instrucțiunile Prințului Philip, Ducele de Edinburgh.[31]
Pretențiile lui Fayed că accidentul a fost rezultatul unei conspirații au fost respinse de o investigație juridică franceză,[29] și de Operațiunea Paget, precum și de cercetările Poliției Metropolitane care s-au încheiat în 2006.[32]
O anchetă condusă de judecătorul Scott Baker asupra circumstanțelor morții Dianei și a lui Dodi Fayed a început la Curtea Regală de Justiție, la Londra, în 2 octombrie 2007 și a continuat ancheta începută în 2004.[33] Un juriu a decis în 7 aprilie 2008 că Diana a fost ucisă din cauza modului negligent de a conduce al șoferului Henri Paul și din cauza fotografilor. În ziua următoare, dl. Fayed a anunțat că își încheie campania pe care a susținut-o timp de 10 ani, pentru liniștea copiilor Prințesei de Wales decedate.
Moartea tragică a prințesei Diana a provocat o răbufnire de sentimente naționale din partea britanicilor, nemaivăzută de la sărbătorirea finalului celui de-al doilea război mondial. Persoane îndoliate au adus peste două milioane de buchete de flori la palatele regale și au stat la coadă peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleanțe. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donații într-un fond comemorativ, iar într-un an, fundația caritabilă constituită în memoria prințesei Diana a adunat 133 de milioane de dolari, din care 48 de milioane de dolari au provenit din vânzarea discului lui Elton John Candle in the Wind 1997 și 20 de milioane de dolari, din vânzarea unor suveniruri oficiale cu prințesa de Wales.
După ce a fost criticată pentru că nu a împărtășit durerea poporului britanic, familia regală a organizat înmormântarea Dianei la catedrala Westminster în 6 septembrie. Sicriul Dianei a fost dus de la palatul Kensington Palace până la Westminster Abbey într-o caleașcă trasă de cai. Aproximativ 1 milion de oameni au condus-o pe prințesă pe ultimul său drum. Fiii Dianei, William, în vârstă de 15 ani și Harry, în vârstă de 12 ani, însoțiți de tatăl lor, prințul Charles, de bunicul lor, prințul Philip și de unchiul lor Charles, contele Spencer, au dus sicriul în ultima parte a ceremoniei.
După ceremonie, trupul neînsuflețit al Dianei a fost dus într-un dric la vechea moșie a familiei sale, situată în apropiere de Althorp. Într-o ceremonie privată, ea a fost îngropată pe o insuliță, umbrită de arbori, situată în mijlocul unui mic lac și aflată la adăpost de aparatele de fotografiat.


Procesiunea funerară trecând prin Parcul St. James, Londra.
Funeraliile Dianei au avut loc în Westminster Abbey pe 6 septembrie 1997. Cu o zi înainte, după o absență lungă de o săptămână din fața publicului, Regina Elisabeta a II-a și-a adus omagiile fostei sale nore într-o transmisiune televizată (transmisiunea a avut un public de peste 2.5 miliarde de oameni din intreaga lume):
„ "Din momentul în care groaznica veste a ajuns la noi, duminica trecută, am văzut, în toată Anglia și în lume, expresia unei copleșitoare tristeți pentru moartea Dianei.
Am încercat cu toții, in diferite moduri, să facem față acestui fapt. Nu a fost ușor să ne exprimăm sentimentul pierderii, deoarece șocul inițial este adesea urmat de un amestec de alte sentimente: neîncredere, neînțelegere, nemulțumire - și grijă pentru cei care rămân.
Am fost cu toții emoționați în ultimele zile. Astfel, ceea ce vă spun acum, ca regină și ca bunică, vă spun din inimă.
Mai întâi, vreau să aduc omagii Dianei. A fost o persoană excepțională și înzestrată cu multe calități. În vremuri bune sau rele, ea nu și-a pierdut niciodată capacitatea de a zâmbi și de a râde, nici de a-i inspira pe ceilalți cu bunătatea și căldura ei.
Am admirat-o și am respectat-o - pentru energia și imlicarea ei în ajutarea altora, în special pentru devotamentul ei pentru cei doi fii ai săi.
În această săptămână, la Balmoral, am încercat cu toții să îi ajutăm pe William și Harry să accepte pierderea devastatoare pe care au suferit-o.
Niciunul dintre cei care au cunoscut-o pe Diana nu o va uita. Milioane de oameni care nu au cunoscut-o, dar simt că o cunosc, își vor aminti de ea.
Eu cred că se pot învăța multe lecții din viața ei și din reacția extraordinară și emoționantă a oamenilor la moartea ei.
Cred, la fel ca dumneavoastră, că amintirea ei trebuie păstrată cu drag.
Aceasta este o ocazie pentru mine, în numele familiei, în special în numele Prințului Charles, a lui William și Harry, să vă mulțumesc tuturor celor care ați adus flori, ați trimis mesaje și ați adus omagii acestei persoane remarcabile.
Aceste dovezi de bunătate au fost o sursă nesecată de ajutor și alinare.
Gândurile noastre sunt alături de familia Dianei și de familiile celor care au murit în același accident. Știu că și ei au fost nevoiți să găsească forță, după cele întâmplate, de la sfârșitul săptămânii trecute și până astăzi, încercând să își vindece durerea și apoi să înfrunte viitorul în lipsa unei persoane dragi.
Sper că mâine vom reuși cu toții, oriunde am fi, să ne exprimăm mâhnirea cauzată de pierderea Dianei și recunoștința pentru viața ei mult prea scurtă.
Este o șansă de a arăta lumii întregi Marea Britanie, ca națiune unită în mâhnire și considerație.
Fie ca cei care au murit să se odihnească în pace, și fie ca noi, fiecare dintre noi, să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru o persoană care i-a făcut fericiți pe mulți, mulți alții."[34]
”
Moartea neașteptată și surprinzătoare a unei persoane regale foarte populare a adus declarații numeroase din partea unor persoane publice vârstnice din lumea întreagă și multe omagii din partea membrilor publicului. Ca reacție la vestea morții prințesei, oamenii au depus ofrande publice de flori, lumânări, cărți poștale și mesaje personale. Până în 10 septembrie, grămada de flori de lângă Grădina Kensington era înaltă de 1,52 metri în anumite locuri și stratul de la bază începuse să se descompună.[35] În aceeași zi, Fabio Piras, un turist din Sardinia, a fost condamnat la o săptămână de închisoare pentru că a luat un ursuleț pe care îl lăsase un membru al publicului printre florile de la Palatul St. James ca ofrandă adusă Dianei (această condamnare a fost redusă la o amendă de 100 £, reducere care a dus la lovirea lui, primind un pumn de la un membru al publicului, când părăsea tribunalul.)[36] În ziua următoare, Maria Rigociova, o profesoară de gimnaziu în vârstă de 54 de ani, și Agnesa Sihelska, tehnician în comunicații, în vârstă de 50 de ani, au primit fiecare câte o condamnare de 28 de zile închisoare pentru că au luat unsprezece ursuleți și mai multe flori din grămada care se afla în fața Palatului St. James' Palace, în conformitate cu tradițiile funerare slovace.[37] Aceasta a fost, de asemenea, mai târziu redusă la o amendă (de 200 £ fiecare) după ce ele au petrecut două nopți la închisoare.
Reacția publicului la moartea Dianei a fost criticată la vremea aceea ca fiind "isterică", "naivă" și "irațională",[38] critici care s-au repetat la cea de-a zecea aniversare, când Jonathan Freedland și-a exprimat opinia că "A ajuns o amintire stânjenitoare, ca o propoziție insipidă, plină de milă față de sine, a unui adolescent într-un jurnal... ne plecăm adânc dacă ne gândim la ea."[38]
Înmormântarea Dianei a fost o revărsare universală de mâhnire la moartea ei.[39] La înmormântare au participat toți membrii familiei regale. Fiii ei, William și Harry, au mers în urma cosciugului împreună cu tatăl lor, Prințul Charles, bunicul lor, Prințul Philip și fratele Dianei, Earl Spencer. În timpul serviciului, Elton John a cântat o nouă versiune a melodiei "Candle In The Wind 1997", șlagărul său de succes dedicat inițial Marilynei Monroe. Titlul versiunii refăcute a melodiei a fost schimbat în "Lumânare în bătaia vântului 1997" și textul se referă la Diana. Înmormântarea a avut loc în particular, mai târziu în aceeași zi. Prințul de Wales, fiii Dianei, mama ei, frații și surorile, o prietenă apropiată și un preot au fost prezenți. Corpul Dianei era îmbrăcat cu o rochie neagră, cu mâneci lungi, rochie creată de Catherine Walker, pe care a ales-o în urmă cu câteva săptămâni. Un șirag de mărgele pentru mătănii a fost așezat în mâinile ei, cadou primit de la Maica Tereza, care a murit în aceeași săptămână cu Diana. Mormântul ei este pe o insulă în cadrul teritoriului Parcului Althorp, unde se află căminul familiei Spencer.[40]
Planul inițial era ca Diana să fie îngropată în cavoul familiei Spencer la biserica locală de lângă Great Brington, însă fratele ei mai mic, Charles Spencer, al IX lea Conte Spencer, a spus că era îngrijorat în privința siguranței publice, a protecției și a atacurilor violente ale vizitatorilor care ar copleși Great Brington. El a decis că dorea ca mormântul surorii sale mai mari să se afle undeva în siguranță, unde să fie îngrijit și unde să poată fi ușor vizitat de fiii ei și de alte rude.
Insula este situată pe un lac ornamental cunoscut ca Ovalul Rotund din cadrul Grădinilor Althorp Park. O potecă mărginită de treizeci și șase de stejari, marcând fiecare an al vieții ei, duce la Oval. Patru lebede negre înoată pe lac. Pe apă plutesc nuferi, care, alături de trandafirii albi, erau florile preferate ale Dianei.
La marginea de sud a Ovalului rotund se află Casa de vară, care a fost anterior situată în grădinile Casei Admiralității, Londra, iar acum adaptată pentru a servi ca loc memorial pentru Diana.[41] Un vechi parc dendrologic se află în apropiere, conținând copaci plantați de Prințul William de Wales și Prințul Henry de Wales, precum și de alți membrii ai familiei și chiar de însăși Diana

Prințul Charles de Wales (Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor, n. 14 noiembrie 1948, Londra) este actualul Prinț de Wales și moștenitor al tronului Regatului Unit. Charles este fiul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit și a soțului său Philip, Duce de Edinburgh. Este de asemenea Duce de Cornwall și Duce de Rothesay, titlurile tradiționale ale moștenitorului Angliei, respectiv Scoției.

În anul 1970 obține diploma universitară – „Bachelor of Arts” pentu istorie. În anul 1969 i se acorda titlul de prinț de Wales și i se încredințează simbolurile demnității sale: sabia, sceptrul și inelul cu ametist, simbolizând căsătoria prințului cu țara.

Charles s-a căsătorit cu Diana Spencer la 29 iulie 1981. În urma acestei căsătorii s-au născut doi copii, prinții William (n. 21 iunie 1982) și Harry (n. 15 septembrie 1984). Charles și Diana au divorțat la 28 august 1996.

După moartea soției sale, popularitatea prințului de Wales crește. Imaginea prințului este una nouă, devine mai natural și mai degajat, este preocupat de educația celor doi fii ai săi, înființează fundații de binefacere și sponsorizează peste două sute de organisme și asociații din cele mai diverse domenii.

Actualmente prințul Charles este căsătorit cu Camilla Parker Bowles, amanta sa din perioada când era căsătorit cu prințesa Diana. Deși biserica anglicana nu admite căsătoria între divorțați înainte de moartea fostului soț sau soții, de data aceasta regulile sunt ușor modificate, iar cei doi se căsătoresc în anul 2005. După oficializarea relației cu Charles, Camilla a devenit ducesă de Cornwall și va utiliza titlul de regină atunci când Charles va deveni rege.

Prințul Charles manifestă un deosebit interes pentru România, de care se zice că este indrăgostit[1]. Prin fundația "Mihai Eminescu Trust" din Londra, Charles se implică în păstrarea patrimoniului cultural românesc[2][3]. Recent[Când?], Charles și-a cumpărat o casă în România în satul Viscri[4]. Charles este foarte interesat și de Ortodoxia românească, retrăgându-se anual la mănăstirile din România[5][6].

Prințului Charles i s-ar fi propus[7][8] să devină Rege al României, ofertă declinată de prinț.

Printul Wiliam si Kate Middleton

Prințul William, Duce de Cambridge (William Arthur Philip Louis; n. 21 iunie 1982) este cel mai mare fiu al lui Charles, Prinț de Wales și al Dianei, Prințesă de Wales și nepot al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și al Prințului Philip, Duce de Edinburgh. Astfel, este al doilea în linia de succesiune la tronul celor 16 state independente, deși este rezident și implicat direct în Marea Britanie, cel mai vechi regat. Ca fiu al Prințului de Wales și nepot al Reginei Elisabeta a II-a și al Prințului Philip, Duce de Edinburgh, Prințul William este membru al familiei regale britanice.
După ce a fost educat în mai multe școli din Marea Britanie, obținând diploma universitară la Universitatea St Andrews și petrecându-și o parte din anul de pauză în Chile, Belize și țări din Africa, William s-a înrolat în armată. El a fost numit locotenent în regimentul Albaștri și Regali, un regiment al Cavaleriei Regale – activând alături de fratele său – și,[1] doi ani mai târziu, și-a obținut brevetul de aviator după terminarea antrenamentului la Royal Air Force College Cranwell.[2] În 1987 intră la școala particulară Wetherby, iar apoi timp de cinci ani este elev la Ludgrove, până în anul 1995. Intră apoi la colegiul Eton, unde studiază geografia, biologia și istoria artei. Este căpitan al echipei de înot, joacă polo și fotbal. Din 2009, Prințul a fost transferat la Forțele Regale Aeriene, a fost promovat ca locotenent de zbor și se antrenează să devină pilot în cadrul Forțelor de Căutare și Salvare.

Prințul William s-a născut la Spitalul St Mary din Londra, Anglia, la 21 iunie 1982, primul copil al lui Charles, Prinț de Wales și Diana, Prințesă de Wales, al treilea nepot al Elisabetei a II-a și al Prințului Philip, Duce de Edinburgh. Botezat în Camera de Muzică a Palatului Buckingham la 4 august 1982 (cea de-a 82-a aniversare a străbunicii paterne), de către cel care era atunci Arhiepiscop de Canterbury, Robert Runcie, nașii lui William au fost: regele Constantin al II-lea al Greciei, Sir Laurens van der Post, Prințesa Alexandra, Distinsa Lady Ogilvy, Natalia Grosvenor, Ducesa de Westminster, Norton Knatchbull, Baron Brabourne și Susan Hussey, Baroana Hussey de North Bradley. Ca nepot pe linie masculină al suveranei și fiu al Prințului de Wales, William a fost numit Majestatea Sa Regală cu titlul Prințul William de Wales, deși a fost numit cu afecțiune Wombat sau Wills de părinții săi.
S-a relatat că la vârsta de șapte ani Prințul i-a spus mamei sale că dorea să devină ofițer de poliție când va crește, pentru a-i oferi protecție; la această afirmație, fratele lui i-a răspuns: "Oh, nu poți. Tu trebuie să devii rege."[5] Prima apariție publică a lui William a avut loc la 1 martie 1991 (Ziua Sfântului David), în timpul unei vizite oficiale a părinților săi la Cardiff, Țara Galilor. După ce au ajuns acolo cu aeroplanul, Prințul a fost dus la Catedrala Llandaff, unde a semnat cartea vizitatorilor, astfel demonstrând că e stângaci. În ziua de 3 iunie, în același an, William a fost internat la spitalul regal Berkshire, după ce a fost lovit în tâmplă de un coleg student mânuind o crosă de golf; Prințul nu și-a pierdut cunoștința, însă a suferit o fractură a craniului și a fost operat la spitalul din strada Great Ormond, rămânând cu o cicatrice permanentă.[6]
Alături de fratele său mai mic, mama lui William a dorit ca el să nu aibă numai experiențele "normale", pe care alți copii din familia regală le-au avut abia mai târziu în viață, dacă le-au avut vreodată, ci și lecții mai profunde, luându-i pe amândoi băieții în locuri variind de la Disneyland și McDonald's până la clinicile pentru bolnavi de SIDA și adăposturile pentru cei fără adăpost. Ea le-a cumpărat și lucruri tipice folosite de adolescenți, cum sunt jocurile video.[7] Diana, Prințesă de Wales, care a divorțat de Prințul de Wales, a murit într-un accident de mașină în 1997. William, împreună cu fratele și tatăl său, stătea la Castelul Balmoral pe vremea aceea, iar Prințul de Wales a așteptat până a doua zi dimineața să le spună că a murit mama lor.[8] La înmormântarea mamei sale, William l-a însoțit pe tatăl, fratele, bunicul patern și unchiul matern, mergând în urma cortegiului funerar de la Palatul Buckingham până la Westminster Abbey.

Continuând exemplul tatălui său, William a fost educat la o școala independentă, începând la grădința Jane Mynors și la Școala ante-pregătitoare Wetherby, ambele în Londra. După aceea, el a urmat școala Ludgrove, iar apoi, după ce a trecut examenul de admitere, a urmat Colegiul Eton, unde a studiat geografia, biologia și istoria artelor la nivel A (nivel avansat). La Ludgrove el a făcut fotbal – fiind căpitanul echipei sale – a practicat înotul, baschet, tragere la țintă și atletismul; iar la Eton a practicat polo pe apă.[9] Hotărârea ca William să urmeze cursuri la Eton a fost contrară tradiției de familie de a-i trimite pe copiii de neam regal la Gordonstoun (Bunicul lui William, tatăl, doi unchi și doi veri au urmat cursurile acolo); l-a făcut, totuși pe Prinț să urmeze exemplul celor din familia Spencer, căci tatăl și fratele Dianei au fost la Eton.[7] S-a ajuns la o înțelegere între Casa Regală și presa bulevardieră ca William să fie lăsat să studieze fără amestecul paparazzilor în schimbul actualizărilor dese privind viața Prințului. Apoi președintele Comisiei de Plângeri contra Presei, John Wakeham, a spus despre acest aranjament: "Prințul William nu este o instituție; nici o vedetă de serial; nici erou de fotbal. El este un copil: în următorii câțiva ani, probabil cei mai importanți și uneori cei mai dureroși din viață, el va crește și va deveni bărbat."[7]
După ce a absolvit Eton, Prințul și-a luat un an de pauză, în timpul căruia a luat parte la exercițiile de antrenament ale Armatei Britanice din Belize, și, zece săptămâni, i-a învățat pe copiii din orașul Tortel, în sud, în Chile, făcând parte din programul Internațional Raleigh. În această perioadă el a locuit alături de alți tineri profesori acolo, împărțind cu ei sarcinile comune ale gospodăririi, inclusiv curățarea toaletei și s-a înscris ca voluntar ca prezentator de muzică pentru o stație de radio locală.[10]
Până în 2001 William s-a întors în Marea Britanie și s-a înrolat, sub numele de William Wales,[11][12] la Universitatea St Andrews din Scoția. Știrea aceasta a produs o creștere a numărului de înscrieri la St Andrews, venite mai ales din partea unor fete care doreau să îl întâlnească pe prinț.[13] Atenția mărită a publicului nu l-a împiedicat, totuși, astfel că el a ales să își ia licența în Istoria artelor, iar mai târziu și-a schimbat materia principală, alegând geografia, și obținând diploma scoțiană ca Maestru în Arte cu onoruri ale clasificării studenților britanici în geografie – cele mai înalte onoruri obținute de moștenitorii tronului britanic și al celor 16 teritorii independente. Pe când era la universitate, Prințul William a reprezentat și echipa națională scoțiană de polo de apă la turneul națiunilor celtice din 2004.[9]

William a început să își însoțească părinții în vizitele oficiale de la o vârstă fragedă; prima lui vizită regală peste ocean a fost alături de părinții săi în Australia și Noua Zeelandă în 1983,[14] hotărâre luată de Prințesa de Wales, care a fost considerată neconvențională; William nu era numai foarte tânăr, dar era o problemă și faptul că cel de al doilea și cel de al treilea în linie la tron călătoreau împreună.[7] Totuși, el i-a însoțit fie pe amândoi părinții, fie tatăl în vizitele care au urmat, și, după ce a absolvit universitatea, a început să preia sarcini de unul singur, obținând și experiență în forțele de muncă private când a muncit la administrația teritoriului la Casa Chatsworth și ca intern la HSBC.[7]

Prinţul William (al doilea din stânga) în uniformă, cu Familia Regală în balconul Palatului Buckingham în timpul schimbării gărzii, 2007.
William a absolvit Academia Militară Regală Sandhurst la 15 decembrie 2006; la parada absolvirii au participat Regina și Prințul de Wales, alături de alți membri ai familiei regale, iar William a fost numit locotenent la miezul nopții. După obținerea acestui rang, Prințul, sub numele de William Wales, l-a urmat pe fratele său mai mic[15] în cadrul regimentului Albaștri și Regali, fiind comandant de trupe al unei unități de recunoaștere în armură, după care a petrecut patru luni antrenându-se pentru postul de la Bovington Camp, în Dorset.
După ce s-a înrolat oficial și a fost pus în funcție în forțele armate, William și-a exprimat dorința de a participa în serviciul activ; în această acțiune a fost un precedent prin serviciul strămoșului său Eduard al VIII-lea care, fiind Prinț de Wales, a activat în Franța în timpul Primului Război Mondial; asemenea, străbunicul său, George al VI-lea a servit în timpul Primului Război Mondial și bunicul patern, Ducele de Edinburgh, a servit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Deși maiorul general din Marea Britanie, Sebastian Roberts, ofițerul general comandant al Diviziei Casei, a spus că e posibil ca William să fie nevoit să își dispună trupele în formație de luptă, poziția prințului ca moștenitor al tronului și convenția miniștrilor care hotăra ca persoana din acea poziție să nu fie pusă în situații periculoase, s-a pus la îndoială capacitatea lui William de a face față unei bătălii. Aceste îndoieli au crescut după ce a fost anulată desfășurarea forțelor militare conduse de Prințul Henry în 2007, datorită unor "amenințări specifice". În schimb, William, și-a continuat antrenamentul în cadrul Forțelor Navale Regale și a Forțelor Aeriene Regale, obținând funcția de sublocotenent în cadrul primelor forțe și cea de ofițer de aviație în forțele aeriene (ambele echivalente cu rangul de locotenent în armată). După aceea, prințul a activat în cadrul forțelor aeriene, urmând un curs intensiv de patru luni,[16] la sfârșitul căruia, la 11 aprilie 2008, a primit distincția de pilot aerian din partea tatălui său,[2] care a primit și el brevetul după ce s-a antrenat la același colegiu.[17] Mai târziu s-a aflat că în timpul acela, prințul William a ajutat la transportarea unei încărcături cu alimente C-17 Globemaster în Afghanistan, în timpul căreia a asistat la repatrierea cadavrului soldatului Robert Pearson.[18] Prințul era tratat cu afecțiune de colegii săi aviatori iar semnul său era desemnat ca Peștele Billy, un joc de cuvinte cu referire la titlul său, care cuprinde și o parte a titlului tatălui său pentru numele de familie.[19]
După aceea, William s-a antrenat în cadrul marinei militare timp de două luni, din iunie până în august 2008, când a petrecut trei săptămâni la Colegiul Regal de Marină Militară Britannia, antrenându-se cu unitățile flotei de suprafată, cu submarine, dar și cu Fleet Air Arm și cu Royal Marines, înainte de a fi dispus în formație de luptă în următoarele cinci săptămâni la HMS Iron Duke în Caraibe.[20] În timpul acestui tur, Prințul a luat parte la o misiune secretă în adâncul mării,[21] ajutând la identificarea și captura unui vas care transporta o cantitate de cocaină în valoare de aproximativ £40 milioane £.[22][23] și luând parte la alte raiduri militare.[24]
Datorită viitorului rol al lui William, o carieră pe termen lung în armată era imposibilă; William s-a înrolat inițial în armată pe termen scurt, timp de trei ani. Totuși, s-a anunțat în septembrie 2008 că prințul își va prelungi termenul în armată, mai întâi prin acceptarea unei alte sarcini, în toamna anului 2008 (inclusiv munca la Ministerul Apărării și zborurile neoperaționale alături de Forțele Aeriene ale Armatei),[25] și apoi prin transferul din armată la Forțele Regale Aeriene pentru a se antrena ca pilot de elicopter de căutare și salvare. În ianuarie 2009, William s-a transferat la Forțele Regale Aeriene și a fost promovat ca locotenent de zbor. El a început și antrenamentul pentru a deveni pilot de elicopter la Forțele de Căutare și Salvare ale Forțelor Regale Aeriene iar acum este student al Școlii de Zbor al Elicopterelor pentru Apărare la Forțele Regale Aeriene Shawbury.[26] După ce antrenamentul său va fi complet, în 2010, este de așteptat ca turul operativ al lui William să dureze cam 30 până la 36 de luni.[27] La 15 aprilie 2010, s-a anunțat că William va rămâne la RAF Valley pentru turul operativ fiindu-i alocate și atribuții de co-pilot. La 10 februarie 2011 a fost avansat la rang de colonel al gărzilor irlandeze.[28]

William în timpul ceremoniei deschiderii celei de-a XXI-a Sindrofii a Cercetaşilor.
La vârsta de 21 de ani, prințul William a fost numit consilier de stat și a început îndeplinirea îndatoririlor sale regale în acest post când regina a fost în străinătate pentru a participa la "Întâlnirea Șefilor Guvernelor din Commonwealth, 2003", din Nigeria. De ziua lui, când a împlinit 21 de ani, William l-a însoțit și pe tatăl lui într-un tur regal în Țara Galilor, unde au vizitat târgul Anglesey Food și au deschis un centru pentru cei fără adăpost din Newport,[29] În iulie 2005, el era în primul său tur peste ocean, călătorind în Noua Zeelandă și reprezentând-o pe bunica sa care este monarhul Noii Zeelande la comemorările celui de-Al Doilea Război Mondial, iar pentru cea de-a XXX-a aniversare a operei de caritate a tatălui său, "Trustul Prințului", William și fratele său au dat împreună un interviu pentru prima dată la Ant & Dec.[29] În iulie 2007, Prințul William a deschis cea de-a XX-a Sindrofie Mondială a Cercetașilor, sărbătorind centenarul înființării Mișcării Cercetașilor.
În biografia Dianei, Prințesă de Wales, scrisă de Tina Brown în 2007 este menționat faptul că Prințul William și-a exprimat, ca și tatăl său, dorința de a deveni Guvernator-General al Australiei,[30] deși realizarea ideii era considerată îndoielnică de cel care era pe atunci Prim Ministru al Australiei John Howard, care a spus: "Am acceptat de mult timp ideea ca persoana care ocupă acel post ar trebui să fie cetățean australian."[31]
În ianuarie 2010, Prințul William a făcut un tur al Auckland și Wellington, în numele bunicii sale. În calitate de reprezentant al reginei, Prințul William a deschis noua clădire a Curții Supreme din Noua Zeelandă. Speculațiile de la sfârșitul anului 2009 că William ar fi preluat un număr tot mai mare de îndatoriri ceremoniale și de stat de la regină au fost negate de Palat.

Urmând exemplele părinților săi, William s-a interesat de cauze variate încă de la o vârstă destul de fragedă. Munca Prințesei de Wales decedate în ajutarea și prevenția HIV/AIDS, precum și munca prințului de Wales în domeniul mediului înconjurător și pentru ajutarea celor dezavantajați din orașe l-au îndreptat pe William spre aceste direcții. Totuși, el și-a exprimat și dorința de a se concentra asupra celor cu nevoi din Africa, muncind alături de fratele său la societatea caritabilă Sentebale.

În 23 ianuarie 2009 a apărut știrea că prințul William a scris o prefață a unei cărți pentru prima dată.[32] Coperta cărții Acasă din război – autobiografie a unui soldat din regimentul prințului, care a fost rănit serios într-o ambuscadă a talibanilor – notează contribuția prințului.

William a fost mai întâi obișnuit cu operele de binefacere pentru ajutorarea bolnavilor de HIV/AIDS în anii 1990, când mama lui îl lua pe prinț și pe fratele său cu ea să viziteze adăposturile și clinicile în care erau bolnavii care sufereau de această boală. În ianuarie 2005, Prințul William și fratele său s-au oferit ca voluntari la un centru britanic de distribuire a ajutorului de la Crucea Roșie, pentru a împacheta rezerve de urgență pentru țările care au fost afectate de tsunami din 2004.[33] Mai târziu, în septembrie,[34] după moartea Dianei, Prințesă de Wales, William și-a oferit patronajul asociației Centrepoint,[35] o asociație de caritate care îi ajută pe cei fără adăpost. Mama lui fusese patron al asociației Centrepoint și el a acompaniat-o în vizite la centrele și proiectele asociației.
Prince William a muncit și în cadrul unității care se ocupă de copii de la Spitalul Regal Marsden două zile, ca experiență de lucru în 2005, dar a ajutat și în cercetările medicale, în aprovizionarea cu alimente și în departamentele care se ocupă cu strângerea de fonduri.[33] În același an, el a petrecut două săptămâni în Wales nordic cu o echipă salvamont de la Salvamont din Anglia și Wales.[33] În mai 2007, William a devenit patronul ambelor organizații; mama lui fusese și ea patron al Spitalului Regal Marsden și el a fost atras de Salvamontul din Angland și Wales pentru a "evidenția și sărbători munca vitală, lipsită de egoism și curajoasă a organizațiilor noastre salvamont."[33]
Prințul a devenit și patron al Trustului Tusk în decembrie 2005,[34] o fundație de caritate care urmărește conservarea vieții în sălbăticie și începerea dezvoltării comunitare, inclusiv oportunități educative în Africa.[36] William a devenit asociat al acestei organizații după ce a fost martorul muncii depuse în cadrul ei în Africa. Spunâd "inițiativele africane rurale încurajează educația, responsibilitatea și participarea în comunitatea locală și luminează drumul spre păstrarea valorilor,"[37] el și-a îndeplinit prima sa îndatorire oficială alături de trust prin lansarea întrecerii de biciclete de 5000 de mile pe continentul african în 2007.[34]

Prințul William joacă polo pentru cauze profesionale și caritabile,[38] fiind un fan al Asociației de Fotbal și suporter al lui Aston Villa F.C.[33] În mai 2006, el a devenit președinte al Asociației de fotbal engleze și patron vice regal al Uniunii Galeze de Rugby (WRU) în februarie 2007 (susținând-o pe regină ca patron al WRU). În același an, decizia asociației WRU de a numi o nouă cupă pentru a testa meciurile dintre Țara galilor și echipa națională de rugby din Africa de Sud numită cupa Prințul William a cauzat controverse, căci unii considerau că ar fi fost mai potrivit să numească trofeul după Ray Gravell.[39][40][41]
Tot în 2006, prințul, împreună cu alți ofițeri Sandhurst, a luat parte la un maraton de o milă pentru susținerea societății caritabile Sport Relief, cum a făcut și în 2004 pentru o echipă de la Clarence House. În mai 2007, William a devenit patronul Asociației de Înot a Școlilor Engleze.[33]

Prințul William și Kate Middleton în ziua nunții, 29 aprilie 2011.
În timpul universității, Prințul William a participat la viața tipică din colegiu, mergând în baruri și ieșind cu prietenii săi; despre el însuși, a afirmat: "Nu sunt un împătimit de petreceri, în ciuda a ceea ce ar putea unii crede."[7] La fel ca tatăl său, viața privată a lui William a devenit subiect de speculții de tabloid și bârfe, în special în jurul relației sale cu Kate Middleton, care a fost una din cele trei persoane cu care William locuia într-o casă în timpul studiilor universitare și cu care William a început să aibă relații mai strânse în 2003. Nimic oficial nu a fost confirmat fie din partea Palatului Buckingham Palace, fie de la Clarence House în privința relației dintre William și Middleton; totuși, Middleton a participat la parada cu ocazia absolvirii școlii militare ținută pentru Prinț la Sandhurst, marcând primul eveniment major la care a participat ea, ca invitată a lui William. Relația dintre Prințul William și Middleton a fost urmărită atât de mult încât cei care fac pariuri se așteptau și pariau că va urma o nuntă regală, iar lanțul de magazine de comerț cu amănuntul Woolworths a produs suveniruri având asemănarea celor doi.[42] Atenția massmediei a devenit atât de intensă încât William a fost nevoit să facă o cerere specială adresată paparazzilor pentru păstrarea distanței față de Middleton, iar ea, în martie 2007, s-a plâns că e hărțută de massmedia, mai ales de cei de la Daily Mirror.[42] În aprilie 2007, s-a afirmat că cei doi s-au despărțit,[43][42] deși în iunie, Middleton a participat la o petrecere în cazarma Lulworth, ca invitata Prințului William,[44] iar în iulie a luat parte la Concertul pentru Diana, care fusese organizat de Prinții William și Henry de Wales,[45] apoi, în august a fost în vacanță cu William în Inasula Desroches din Seychelles și în octombrie s-a alăturat Prințului Charles și Prințului Henry la o vânătoare la Castelul Balmoral. În iunie 2008, Middleton a participat, alături de familia regală, la investirea lui William în Ordinul Jartierei.

La 16 noiembrie 2010, Casa Clarence a anunțat că Prințul William și Kate Middleton intenționează să se căsătorească în 2011.[46][47] Cuplul s-a logodit în octombrie 2010 în Kenya, în timpul unei vacanțe de 10 zile.[48][49] Căsătoria a avut loc la Westminster Abbey la 29 aprilie 2011.[50] Nunta a fost privită de peste două miliarde de oameni.[51]
Cu câteva ore înainte de nuntă, s-a anunțat că William a fost numit Duce de Cambridge, Conte de Strathearn și Baron Carrickfergus. Titlurile acordate de suverani sunt "obișnuite cu ocazia nunții regale.
21 iunie 1982 – : Înălțimea Sa Regală Prințul William de Wales
Titlul întreg al Prințului: Înălțimea Sa Regală Prințul William Arthur Philip Louis de Wales, Cavaler Regal al nobilisimului Ordin al Jartierei. Ca prinț britanic, William nu are nume de familie; totuși, ca toți ceilalți nepoți pe linie masculină ai Elizabetei a II-a, el folosește numele teritoriului peste care deține tatăl său titlul, adică Wales (ca Prințesa Beatrice și Prințesa Eugenie folosește York, după tatăl lor, Prințul Andrei, Duce de York). În trecut, se renunța la aceste nume de familie la maturitate, după care era folosit fie numai titlul singur, sau este folosit Mountbatten-Windsor.[52] În cazul în care tatăl său va urma la tron, William va obține imediat titlurile Duce de Cornwall și Duce de Rothesay, iar apoi va fi investit ca Prinț de Wales, deși acest lucru nu e automat posibil. Dacă Prințul William urmează la tron și își folosește primul nume regal, el ar fi cunoscut ca William al V-lea.

16 decembrie 2006  – 16 decembrie 2006: Stegar (locotenent secund), Albaștri și Regali (un regiment al Cavaleriei Regale)[53]
16 decembrie 2006 – 1 ianuarie 2009: Locotenent, Albaștri și Regali [53]
1 ianuarie 2008 – 1 ianuarie 2009: Ofițer de zbor, Royal Air Force[54]
1 ianuarie 2008 – 1 ianuarie 2009: Sublocotenent, Royal Navy[55]
1 ianuarie 2009 – prezent: Locotenent, Royal Navy [56]
1 ianuarie 2009 – prezent: Căpitan, Albaștri și Regali [57]
1 ianuarie 2009 – prezent: Locotenent de zbor, Royal Air Force[58]

Prinţul William, la ceremonia de la Capela Sf. Gheorghe, la primirea Ordinului Jartierei, 23 aprilie 2008.
Numiri
 23 aprilie 2008 – - prezent: Cavaler Regal al nobilisimului Ordin al Jartierei, al 10.000 cavaler, (KG)[59]
Prince William, upon his appointment to the order, became the 1,000th member of the register of the Order of the Garter;[60] he was officially invested by the Queen into the order on 16 June 2008, at a service at St George's Chapel in Windsor Castle.[61] The last time a monarch had appointed their grandchild into the Order of the Garter was in 1894, when Queen Victoria invested Prince Alfred, The Hereditary Prince of Saxe-Coburg and Gotha.
 6 iulie 2009  – prezent: Membru al Societății Middle Temple
 6 iulie 2009  – prezent: Bencher al Societății Middle Temple
 23 iunie 2010  – prezent: Membru onorific a Societății Regale (FRS)
Medalii
 6 februarie 2002: Medalia Jubileul de Aur a reginei Elisabeta a II-a
Onoruri străine
 6 iulie 2008: Joint Service Achievement Medal
 Canada
10 noiembrie 2009  – prezent: Canadian Ranger
 Regatul Unit
8 august 2006 – prezent: Comandant a HMNB Clyde
8 august 2006 – prezent: Comandant a Royal Navy Submarine Service
8 august 2006 – prezent: Comandant a Scoției[62]
3 octombrie 2008 – prezent: Comandant de zbor onorific a RAF Coningsby[63]
10 februarie 2011 – prezent: Colonel al gărzilor irlandeze [64]

[arată]Arbore genealogic pentru Prințul William, Duce de Cambridge
Prin tatăl său, Prințul William descinde din regele Henric IV, regele Carol II și Iacob II. Dacă va deveni rege, William va fi primul monarh de la regina Anna care descinde din regele Carol I. Prin mama sa, William este englez descendent din irlandezi, scoțieni, americani și armeni.
Prințul William este descendent al tuturor regilor și reginelor Angliei, Marii Britanii și Regatului Unit descendenți ai regelui William I cu excepția a patru din ei: regele Henric V, regele Henric VIII, regele George IV și William IV (n-au avut moștenitori legitimi).[65]

Podul Tower Bridge

Tower Bridge este un pod peste Tamisa situat în Londra. El a fost construit între anii 1888 - 1894 și leagă partea de sud cu nordul orașului. Lungimea totală a podului este de 244 m, înălțimea pilierilor atinge 65 m. Tower Bridge a fost proiectat în stilul neogotic de Horace Jones. Pe malul de nord al Tamisei se află Turnul Londrei (Tower of London) și St Katharine Docks. Pe malul de sud se găsește City Hall. Frecvent turiștii confundă Tower Bridge cu Podul Londrei (London Bridge), care este podul următor pe direcția sensului de curgere a Tamisei.[1] O legendă urbană spune că în 1968, Robert McCulloch, cel care a cumpărat London Bridge și l-a reconstruit în Lake Havasu, a crezut că a cumpărat Tower Bridge. Acest zvon a fost infirmat de McCulloch și de Ivan Luckin, cel care a vândut podul.[2]

Tower Bridge este în același timp un pod mobil și un pod suspendat. Podul are două turnuri care sunt legate între ele la nivelul superior prin pasarele, care au rolul de a se opune forțelor orizontale exercitate de secțiunile suspendate ale podului de pe părțile dinspre uscat ale turnurilor. Componentele verticale ale forțelor din secțiunile suspendate și reacțiile verticale ale celor două pasarele sunt suportate de cele două turnuri robuste. Pivoții pentru basculare și mașinile necesare deschiderii podului sunt adăpostite la baza fiecărui turn. Culoarea actuală a podului datează din 1977 când a fost vopsit în roșu, alb și albastru în onoarea Reginei Elisabeta a II-a, cu prilejul celei de-a 25-a aniversări a urcării pe tron. Culoarea originală a fost maro ciocolatiu.

Fundalul istoric

Secţiune verticală şi dimensiuni

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea comerțului în estul Londrei a dus la o cerere de construire a unui nou pod în aval de Podul Londrei. Un pod tradițional, fix, nu putea fi construit pentru că ar fi împiedicat accesul la facilitățile portuare în zona Pool of London, între Podul Londrei și Turnul Londrei.

În 1876 a fost format un comitet special, condus de Sir Albert Joseph Altman, pentru a găsi o soluție cu privire la problema traversării râului. Comisia a organizat un concurs de proiecte. Peste 50 de planuri au fost trimise, inclusiv unul creat de un inginer, Sir Joseph Bazalgette. Modul de evaluare a proiectelor a fost controversat și numai în 1884, un proiect trimis de Horace Jones, arhitectul orașului (care era și unul din membrii juriului)[4], a fost aprobat.

Inginerul lui Jones, Sir John Wolfe Barry, a susținut ideea unui pod mobil cu două turnuri construite pe piloni. Traveea centrală era împărțită în două părți egale care puteau fi ridicate pentru a permite desfășurarea traficului pe râu. Cele două deschideri laterale erau poduri suspendate, cu tije de suspensie ancorate atât la contraforturi, cât și la partea de sus a turnurilor.

Tower Bridge în construcţie, 1892

Construcția podului a început în anul 1886 și a durat opt ani, cu cinci antreprenori importanți - Sir John Jackson (fundația), William George Armstrong (hidraulică), William Webster, Herbert Henry Bartlett și Sir William Arrol & Co.[5] – și 432 de muncitori constructori. E W Crutwell a fost inginerul șantierului.[6]

Doi piloni masivi, care conțineau peste 70.000 de tone de beton[4], au fost înfipți în solul de pe fundul râului pentru a susține construcția. Peste 11.000 de tone de oțel au constituit scheletul turnurilor și a traveelor.[4] Această structură a fost apoi îmbrăcată în granit de Cornish și piatră de Portland pentru a proteja părțile metalice și pentru a-i da podului un aspect plăcut.

Jones a murit în 1887 și George D. Stevenson a preluat conducerea proiectului.[4] Stevenson a înlocuit fațada de cărămizi originală propusă de Jones cu o fațadă ornată în stil victorian gotic, care face ca podul să fie un reper distinctiv. Modificarea a avut ca scop armonizarea podului cu Turnul Londrei din vecinătate.[6] Costul total al construcției a fost de 1.184.000 lire sterline[6] (100.000.000 de lire sterline în 2010).

[modificare]Inaugurarea

Podul a fost inaugurat oficial pe 30 iunie 1894 de Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea) și de soția acestuia, Prințesa de Wales (viitoarea regină Alexandra).[7]

Înainte ca podul să fie construit, Tower Subway, un tunel aflat la 400 m spre vest, era cel mai scurt mod de traversare a râului dinspre Tower Hill către Tooley Street în Southwark. Deschis în 1870, Tower Subway a fost primul tunel subteran de cale ferată, dar a fost închis după numai trei luni și a fost redeschis ca tunel pentru pietoni. O dată ce Tower Bridge a fost deschis publicului, mare parte din traficul pietonal a fost preluat de pod, pentru că aici nu se plătea nicio taxă pentru trecere. Pentru că a pierdut mult din venituri, tunelul a fost închis în 1898.[8]

Tower Bridge este unul din cele cinci poduri din Londra care în prezent este în proprietatea și administrarea Bridge House Estates, o fundație non-profit aflată sub controlul City of London Corporation. Este singurul dintre podurile fundației care nu leagă City of London de Southwark, capătul de nord fiind în Tower Hamlets.

[modificare]Proiectul

Podul are 244 m lungime și două turnuri de 65 m înălțime, construite pe piloni. Traveea centrală, de 61 m, este divizată în două părți care pot fi ridicate la un unghi de 83 de grade pentru a permite circulația pe râu. Fiecare parte, cântărind peste 1000 de tone, este contrabalansată pentru a minimiza forța și a permite ridicarea în 5 minute.

Cele două travee laterale sunt poduri suspendate, fiecare de 82 m lungime, cu tijele de susținere fixate în contraforturi și în turnuri. Pasarelele pentru pietoni sunt la 44 m deasupra râului când acesta are cel mai înalt nivel.[6]

[modificare]Sistemul hidraulic

Unul dintre motoarele cu aburi de 360 CP

Mecanismul de ridicare original era alimentat de apă sub presiune stocată în câteva acumulatoare hidraulice.[9]

Sistemul a fost proiectat și instalat de Sir W. G. Armstrong Mitchell & Company din Newcastle upon Tyne. Apa, la o presiune de 5171067.968 Pa, era pompată în acumulatoare de două motoare cu aburi de 360 CP. În anul 1974, mecanismul original a fost înlocuit cu un sistem modern electro-hidraulic, proiectat de BHA Cromwell House. Singurele componente ale sistemului original care încă sunt folosite sunt pinioanele finale, care învârt roțile fixate pe părțile mobile. Acestea sunt puse în mișcare de motoare hidraulice moderne, care folosesc uleiul ca fluid hidraulic.[10]

Unele dintre mecansimele hidraulice originale au fost păstrate, deși nu mai sunt folosite. Acestea sunt exponatele principale în muzeul podului situat în vechea sală a motoarelor din partea de sud a podului. Muzeul include motoarele cu aburi, două dintre acumulatoare, unul dintre motoarele hidraulice care au pus în mișcare partea mobilă, precum și alte artefacte.

Al treilea motor în stare de funcţionare,

laForncett Industrial Steam Museum

În timpul celui de-al doilea război mondial, în anul 1942, ca o măsură de prevenire a încetării funcționării podului ca urmare a avarierii motoarelor de către inamic, a fost instalat un al treilea motor,[11], de 150 CP, construit de Vickers Armstrong Ltd. în atelierele Elswick din Newcastle upon Tyne. A fost echipat cu un volant de 2,7 m în diametru, cântărea 9 tone și funcționa la o viteză de 30 rpm.[11] Motorul nu a mai fost de folos după ce sistemul a fost modernizat în 1974 și a fost donat muzeului Forncett Industrial Steam Museum.[11]

Pentru a controla traficul pe râu au fost stabilite diferite reguli și semnale. În cursul zilei, controlul era asigurat de luminile roșii ale semafoarelor montate pe cabinele de control de pe pilonii de la fiecare capăt al podului. Noaptea se foloseau lumini colorate, pentru fiecare direcție, pe ambii piloni: două lumini roșii care indicau că podul e închis și două lumini verzi care arătau că este deschis. Pe ceață se folosea și un gong.[6]

Vasele care treceau pe sub pod trebuia să afișeze semnale: ziua, o bilă neagră de 0,61 m în diametru era atârnată acolo unde putea fi văzută, iar noaptea, două lumini roșii în același loc. Pe ceață, navele trebuia să emită semnale sonore în mod repetat.[6]

Dacă o bilă neagră era suspendată în zona mijlocului fiecărei pasarele (sau o lumină roșie pe timpul nopții) însemna că podul nu putea fi deschis. Aceste semnale erau repetate la aproximativ 900 de metri în aval, la Cherry Garden Pier, unde vasele care voiau să treacă pe sub pod trebuia să își afișeze propriile semnale vizuale și să emită semnale sonore în timp ce se apropiau, pentru a-l alerta pe „maestrul podului”.[6]

Mecanismul de control pentru echipamentele de semnalizare a fost păstrat și poate fi văzut funcționând în muzeul podului.

Deși podul este un reper incontestabil, profesioniștii de la începutul secolului al XX-lea au fost foarte critici cu privire la felul în care podul arată. „E țipător și reprezintă viciul prețiozității, precum și o falsificare a stării reale a structurii" a scris H. H. Statham,[12], în timp ce Frank Brangwyn a declarat că „o structură mai absurdă decât Tower Bridge nu a fost niciodată aruncată peste un râu strategic”.[13]

Istoricul specialist în arhitectură Dan Cruickshank a ales podul și alte trei construcții pentru serialul documentar realizat de BBC în 2002, Britain's Best Buildings.[14]

Tower Bridge, vedere dinspre aval, la asfinţit.

Podul uneşte The Borough (Southwark, în sudul râului, în partea stângă a fotografiei) cu centrul City of London, Districtul Financiar.

Modul în care Tower Bridge este aşezat peste râu, vedere dinspre vest, de pe platforma coloanei The Monument. City Hall este clădirea de forma unei căști de motociclist, iar pe râu este vizibilă nava muzeu HMS Belfast.

[modificare]Traficul rutier

Tower Bridge este încă o trecere importantă și aglomerată peste Tamisa: în fiecare zi trec peste pod peste 40.000 de oameni (în mașini, cu motociclete sau pe jos).[15] Podul face parte din inelul rutier al City of London și este limita estică a zonei în care se plătește pentru accesul cu autovehicule (nu se plătește însă o taxă pentru trecerea pe pod cu mașina).

Pentru a menține integritatea structurii istorice, City of London Corporation a impus o limită de viteză de 32 km/h și o limită de masă de 18 t pentru vehiculele care circulă pe pod. Un sistem sofisticat dotat cu aparat fotografic măsoară viteza vehiculelor care trec pe pod, folosind plăcuțele de înmatriculare ca sistem de recunoaștere a mașinilor pentru a trimite amenzile șoferilor care depășesc viteza legală.

Un al doilea sistem monitorizează alți parametri ai vehiculelor. Bucle de inducție și detectoare piezoelectrice sunt folosite pentru a măsura greutatea, înălțimea șasiului și numărul de axe pentru fiecare vehicul.

Podul deschis pentru a lăsa să treacă fregata

Interiorul nivelului superior - pasarelă (folosit ca spațiu pentru expoziții)

[modificare]Navigația pe râu

Părțile mobile ale podului sunt ridicate de aproximativ 1000 de ori pe an.[16]

Traficul pe râu s-a redus mult, dar încă are prioritate față de traficul rutier. În prezent este necesară o notificare făcută cu 24 de ore înainte de deschiderea podului.

Un sistem computerizat a fost instalat în anul 2000 pentru a controla ridicarea și coborârea părților mobile prin telecomandă. Din nefericire nu s-a dovedit suficient de funcțional, podul rămânând blocat, în poziție deschisă sau închisă, de câteva ori în anul 2005, până când senzorii au fost înlocuiți.[15]

[modificare]Expoziția Tower Bridge

Pasarelele din partea de sus, care unesc cele două turnuri, au dobândit o reputație neplăcută ca loc de întâlnire pentru prostituate și pentru hoții de buzunare și au fost închise în anul 1910. În anul 1982, pasarelele au fost redeschise ca parte a Expoziției Tower Bridge, organizată în turnuri, pasarele și în camera victoriană a motoarelor. Pasarelele oferă priveliști uimitoare asupra râului și asupra locurilor vestite din Londra, fiind vizitate de peste 380.000 de turiști anual. Expoziția are și filme, fotografii și afișări interactive pentru a explica de ce și cum a fost construit Tower Bridge. Vizitatorii pot vedea motorul cu aburi original care odinioară rotea părțile mobile, expus într-o clădire situată în apropierea capătului sudic al podului.

Podul văzut dinspre City Hall în timpul modernizărilor (se observă paravanele din partea dreaptă a fotografiei)

În aprilie 2008 s-a făcut anunțul că podul va fi modernizat, costul lucrărilor fiind de 4 milioane de lire sterline. Lucrările au fost planificate să dureze 4 ani și au presupus îndepărtarea vopselei până la metal și revopsirea în albastru și alb. Fiecare secțiune a fost învelită în schele și folii de plastic pentru a evita ca vopseaua veche să cadă în sâu și să-l polueze. Începând cu mijlocul anului 2008, constructorii au lucrat la câte un sfert de pod pentru a reduce perturbările traficului, dar închiderile drumului au fost inevitabile. Podul va rămâne deschis traficului rutier până la sfârșitul anului 2010, dar este de așteptat să fie închis pentru câteva luni. Se intenționează ca lucrările să reziste 25 de ani după ce vor fi terminate.[17]

Renovarea interiorului pasarelelor a fost terminat la mijlocul anului 2009. În interiorul acestora a fost instalat un nou sistem de iluminare, proiectat de Eleni Shiarlis, pentru când pasarelele sunt folosite ca spații expoziționale sau spații pentru evenimente sociale. Noul sistem oferă posibilitatea de a folosi lumina normală sau de atmosferă, aceasta din urmă folosind corpuri de iluminat special confecționate, bazate pe tehnologia LED, proiectate să fie ascunse în structura podului și fixate fără a fi necesare găuri (această cerință este consecința faptului că podul este clasificat ca bun cultural important).[18]

Renovarea celor patru lanțuri care susțin părțile suspendate s-a terminat în martie 2010, folosindu-se un sistem de înaltă tehnologie care solicită șase straturi diferite de vopsea.[19]

Un hidroavion Short Sunderland ancorat la Tower Bridge în anul 1956 în timpul evenimentelor organizate în săptămâna dedicată Bătăliei Angliei.

În luna decembrie 1952, podul a fost deschis în timp ce un autobuz cu etaj se afla în traversare. La acel moment persoana de la barieră trebuia să sune un clopot de alarmă și să închidă barierele când podul era liber înainte ca paznicul să dispună ridicarea. Procesul a eșuat în intervalul în care un paznic era învoit. Autobuzul se afla aproape de capătul părții mobile dinspre sud cînd aceasta a început să se ridice; șoferul Albert Gunter a luat o decizie într-o fracțiune de secundă și a accelerat pentru a ajunge pe partea mobilă din partea de nord, care nu începuse să se ridice. Nimeni nu a fost grav rănit.[20]

Pe 5 aprilie 1968 un avion de vânătoare Hawker Hunter din cadrul Royal Air Force, pilotat de locotenentul Alan Pollok, a zburat pe sub Tower Bridge. Neimpresionat de faptul că înalții funcționari nu aveau de gând să sărbătorească a 50-a aniversare a Royal Air Force cu zboruri în formație, Pollok a hotărât să facă singur ceva. Fără autorizație, Pollok a zburat cu avionul Hunter la altitudine mică de-a lungul Tamisei în aval, a trecut pe lângă Parlament și a continuat spre Tower Bridge. A zburat printre pasarele și calea de rulare pentru traficul auto, recunoscând ulterior că acesta a fost un gând care i-a venit când a văzut podul profilându-se în fața sa. Pollok a fost arestat după ce a aterizat și a fost dat afară din Royal Air Force pe motive medicale, fără să i se dea șansa să se apere în fața unei curți marțiale.[21][22]

În vara anului 1973, un avion cu un singur motor Beagle Pup a fost pilotat de două ori pe sub pasarela pietonală a podului de Paul Martin, un broker în vârstă de 29 de ani. Martin era eliberat pe cauțiune în timpul cercetărilor pentru o fraudă comisă pe piața de acțiuni. El a zburat atunci foarte aproape de clădirile din City of London, apoi s-a îndreptat spre nord către Lake District, unde a murit după ce avionul său s-a prăbușit.[23]

În mai 1997[24], mașina oficială a Președintelui Statelor Unite ale Americii, Bill Clinton, a fost surprinsă de deschiderea podului. Barja Gladys, pe drumul către Docurile St. Katharine, a ajuns conform orarului și podul a fost deschis la timp pentru ea. Aflat pe drumul de întoarcere de la restaurantul Le Pont de la Tour situat pe malul Tamisei, cu prim ministrul Tony Blair, președintele Clinton a fost mai puțin punctual și a ajuns chiar în momentul în care podul se ridica. Podul a împărțit mașina prezidențială în două, spre consternarea membrilor echipei de securitate. Un purtător de cuvânt pentru Tower Bridge a spus „Am încercat să luăm legătura cu Ambasada Americană, dar nu au răspuns la telefon.”[25]

Pe 19 august 1999, Jef Smith a condus o „turmă” de două oi peste pod. El își exercita astfel o permisiune străveche, acordată celor cărora li se conferise titlul Freedom of The City, pentru a atrage atenția asupra puterilor cetățenilor în vârstă și asupra modului în care drepturile lor au fost restrânse.[26]

Înainte de zorii zilei de 31 octombrie, David Crick, un militant al organizației pentru drepturile taților Fathers 4 Justice, a urcat pe o macara turn de 30 m înălțime de lângă Tower Bridge, costumat în omul păianjen, în prima zi a protestului său de șase zile.[27] Temându-se pentru siguranța protestatarului și pentru siguranța șoferilor pe mașinile cărora acesta putea să cadă, poliția a demarcat zona, a închis podul și străzile învecinate și a produs congestionarea traficului pe scară largă în City și în estul Londrei. La acel moment, constructorul Taylor Woodrow Construction Ltd. era în mijlocul procesului de edificare a unui bloc turn de birouri cunoscut sub numele de K2. Poliția metropolitană a fost criticată pentru că a menținut interdicția de acces pentru cinci zile, deși aceasta nu era strict necesară în opinia unor cetățeni.[28][29]

Pe 11 mai 2009, șase persoane au rămas blocate și au fost rănite după ce un lift a căzut de la 3 m în turnul de nord.[30][31]

Macheta Tower Bridge, în parcul Legoland Windsor

Tower Bridge apare, aflat încă în construcție, folosind tehnologia CGI în filmul Sherlock Holmes din anul 2009. Una din scenele finale a fost filmată în exterior, pe pod, pentru momentul culminant al filmului. Podul este centrul unei secvențe mari de acțiune din filmul Mumia revine. Deși podul a fost construit în 1894, apare și în filmul The Wolfman a cărui acțiune se petrece în anul 1891. De asemenea, podul apare în multe episoade ale anime-ului Black Butler și este locul pentru bătălia finală dintre îngerul angela și demonul Sebastian.

Podul apare și drept casa colonelului comandor William Raymond, interpretat de Peter Cushing, în filmul Biggles Adventures in Time (1986).

Fotografii